Așteptarea domnului H

1

Ningea abundent când am ajuns, în sfârșit, în oraș. Călătoria fusese obositoare, mai ales că, cei din mașină nu erau pe gustul meu. Păreau cam scorțoși, așa că, m-am ferit tot drumul să discut lucruri intime cu ei, ca să nu îmi poată reproșa ceva. Teama mea de discuții era întrucâtva întemeiată, fiindcă, mai era cu noi o profesoară, numită și ea în acest oraș, care povestea amănunțit cum a decurs interviul pentru angajare, și, cum în final, deși nu știa să răspundă la întrebări, au acceptat-o, doar în schimbul promisiunii, că va locui în incinta școlii, fapt care, nu știu de ce, m-a tulburat profund.
În sinea mea, cel mai mult, mă temeam de acest lucru – că va trebui să accept și eu să locuiesc acolo – deși nimeni nu-mi spusese așa ceva, însă, orice explicție logică aș fi încercat să găsesc, nu reușeam să mă liniștesc pe deplin. Îmi imaginam cum era să dormi într-o clasă de cursuri, sau, cum e să te speli dimineața, la toaleta din capătul culoarului. O priveam pe proaspăta numită, și mă gândeam cum o să-și aranjeze patul, după orele de curs, iar acest lucru mi se părea, cel puțin, halucinant.
Am întrebat-o dacă nu o deranjează să doarmă în incinta școlii, (cred că deja mă obseda puțin acest aspect), iar ea mi-a răspuns, că lucrul acesta i l-a cerul chiar domnul H, și, din această pricină, nu poate refuza. Mai aflase, de la un administrator de la școală, că domnul H o aștepta pe profesoara cea nouă, deci pe ea, bineînțeles, și, la școală, se puteau mai lesne întâlni. Mai vorbi un timp despre domnul H, despre ce ținută o să poarte la prima întâlnire cu el, pentru că, spunea ea, era un bărbat atât de frumos, încât, se putea îndrăgosti de el pe dată, și acest lucru nu dorea să o găsească nepregătită.
Nici nu mi-am dat prea bine seama când am ajuns, chiar am avut senzația că, mai mult timp s-a pierdut cu instalatul în mașină, decât cu drumul în sine, sau poate, toate noutățile, pe care mi le comunicase profesoara, erau de natură să-mi creeze impresia că drumul, nu a durat, decât, câteva minute.

2

Scara blocului era îngustă și întunecoasă, iar de sus, de la ultimele etaje, venea un miros de varză gătită. Gazda mea stătea la etajul întâi, și, primul lucru pe care mi-l comunicase, fu acesta: ”Vă așteaptă domnul H mai târziu.” Apoi, îmi arătă un pat îngust, pe care aveam să dorm de acum înainte. Din tavan, spânzura un bec anemic, ce nu făcea altceva, decât, să mărească senzația de întuneric din jur. Dintr-un colț, o oglindă veche îmi aruncă în față un chip descompus de oboseală, ce nu părea a fi al meu, iar o amețeală bizară, care, venea, poate, de la lumina din tavan, mă făcea să cred, că acest chip, mă va urmări, de acum încolo, pe tot parcursul șederii mele în oraș.
Pe noptieră, era o fotografie veche a unui tânăr destul de drăguț. Era, poate, vechiul chiriaș, ce lăsase o mică amintire, sau poate, o chiriașă îndrăgostită, ce dormise cu poza iubitului sub pernă, și apoi o uitase pe noptiera, care, îi veghease, pentru cine știe câtă vreme, dragostea zadarnică. Pe spatele pozei, cineva scrisese destul de apăsat: ”domnul H”. Brusc, îmi veniră în minte vorbele gazdei de adineaori: ”Vă așteaptă domnul H”. Să fie oare o coincidență? Eram uimită și intrigată. M-am repezit în camera vecină, cu gândul de a-mi clarifica nedumerirea, dar gazda mea, nu mai era acolo. Plecase, iar ceva în aranjamentul camerei ei, mă făcea să cred că plecase pentru totdeauna.

3

─ Gazda dumneavoastră a plecat pentru totdeauna! mă informă, plină de reproș, secretara de la școală, de acum înainte, veți locui singură. Era evident că secretara mă învinuia pe mine de această subită plecare, deși, nu prea știam cum puteam să o supăr într-un timp atât de scurt. Oricum, nu prea eram dornică să aflu, pentru că, îmi convenea de minune să locuiesc singură.
─ De fapt, continuă secretara, nici nu era gazda dumneavoastră, adică, vreau să spun că, școala vă repartizase altă gazdă, dar, această femeie, bună la suflet, s-a oferit cu mărinimie să vă primească în casa ei. Mă privi intens, cu același reproș, iar eu, pentru a doua oară, m-am decis să nu spun nimic.
─ De ce ați venit? mă întrebă, ridicând înspre mine niște ochi albaștri, perfect rimelați.
─ Cine e domnul H? am întrebat, și apoi, am simțit nevoia să mă justific, gazda mea, înainte de a pleca, mi-a comunicat că mă așteaptă domnul H.
─ Mai și întrebați așa ceva? Cum e posibil? se indignă secretara.
─ Vă întreb, pentru că abia am venit, și firește, că nu știu cine este domnul H, și nici de ce mă așteaptă pe mine.
─ Vai! Dar câtă ipocrizie! Nu m-am gândit, doamnă profesoară, că o să ajungem să discutăm și această chestiune! În fond, domnul H vă așteaptă pe dumneavoastră pentru că vă cunoaște, altfel, de ce v-ar aștepta? Vă așteaptă pe dumneavoastră, așa cum, niște ani în urmă, a așteptat-o și pe gazda dumneavoastră, când a venit în oraș. Ea nu a putut, acum, să suporte această umilință, și a plecat. Ea îl iubește pe domnul H de foarte mult timp, să nu-mi spuneți că nu v-ați dat seama. Chiar poza pe care o țineți acum în mână, i-a dat-o domnul H, gazdei, prima dată când s-au întâlnit. A fost dragoste la prima vedere, și, de atunci, au mai venit profesoare în oraș, dar, pe niciuna nu a așteptat-o așa cum a așteptat-o pe ea, sau cum vă așteaptă, acum, pe dumneavoastră.
Secretara se uită la mine aproape îndurerată, apoi puse capul pe birou și adormi, ca și cum toată energia pe care a avut-o, s-ar fi terminat, odată cu această explicație.

4

Se făcuse aproape seară, când am ieșit din biroul secretarei. Pe hol, o femeie de serviciu mă privi insistent, și, când am ajuns în dreptul ei, mă întrebă, dacă secretara se culcase, deja. I-am răspuns că am lăsat-o dormind cu capul pe birou, iar, femeia de serviciu completă, ca un fel de explicație, că așa dormea ea, întotdeauna, cu capul sprijinit de birou, întrucât, avea foarte mult de lucru, și, oricând, în timpul nopții, putea să vină domnul H, să-i ceară câte ceva.
─ Domnul H este șeful ei? Este cumva directorul școlii? am întrebat, iar femeia de serviciu începu să măture pardoseala, fără să-mi mai răspundă.
─ Hei! am strigat. Știi cumva unde îl pot găsi pe domnul H? Cred că mă așteaptă de ceva timp! Femeia de serviciu se întoarse spre mine cu o mutră plictisită și îmi răspunse:
─ Desigur că domnul H vă așteaptă, însă, asta nu înseamnă că trebuie să vă întâlniți cu el chiar acum. Eu vă sfătuiesc, și aici duse mâna secretos la gură, vă sfătuiesc să vă aranjați un pic. Domnului H îi plac femeile aranjate. Cea dinainte, (și aici bănuiam că se referă la gazda mea), era cu mult mai aranjată decât dumneavoastră.
În școală se făcuse destul de întuneric, și încă nici o lumină nu fusese aprinsă. Stăteam lângă femeia de serviciu, aproape că mă agățasem de ea, ca de un colac de salvare, pentru că nu știam pe unde este ieșirea.
─ Doriți să vă odihniți un pic? mă întrebă, mai mult ca să scape de mine, cred. Am spus un da, destul de neconvingător, însă, după toate astea, mă simțeam, într-adevăr, destul de obosită.
─ Mergeți în capătul culoarului. Acolo sunt paturile profesorilor. Odihniți-vă cât vreți. Apoi își luă găleata și mopul și plecă târșâindu-și picioarele.

5

Am deschis o ușă, la întâmplare, sperând să fie cea de la dormitorul profesorilor. Eram sigură, că o voi găsi acolo, și pe profesoara cea tânără, sau măcar, pe cineva care să mă ducă la domnul H. Brusc, un abur aproape fierbinte mă izbi drept în față, și o voce tipătoare îmi ceru să închid ușa mai repede, că se face frig înăuntru. Preț de câteva minute, nu am putut distinge nimic, în încăperea, în care, intrasem. Mă ghidam, doar după vocea care mă întrebă, dacă sunt profesoara cea nouă. Am răspuns că da.
─ Bine ați venit! îmi ură vocea țipătoare, puteți să vă dezbrăcați pe bancheta de lângă perete. Cred că aveam o privire destul de uluită, în clipa în care, am văzut, venind spre mine, o femeie goală, cu un corp ud și foarte bine proporționat. Era blondă, tunsă scurt și se prezentă cu amabilitate:
─ Sunt profesoara de sport. De jur împrejurul încăperii, erau dușuri, din care, curgea apă fierbinte, dar, și tot felul de aparate de gimnastică, aruncate prin sală, aproape fără nici o noimă.
─ Acum e momentul să faceți un duș, continuă ea, pentru că, apa caldă se oprește, peste puțin timp. Și, ca să întărească, parcă, spusele ei, în încăpere, își făcură apariția, mai mulți profesori, aproape dezbrăcați, doar cu niște prosoape, în jurul coapselor. Mă așteptam ca profesoara de sport să se acopere, dar nu făcu nici un gest de pudoare, probabil, era obișnuită cu această situație, sau, poate că, era conștientă de frumusețea trupului ei, în comparație cu colegele mai puțin înzestrate.
Profesorii începură să bârfească, să facă glume destul de grosolane. Își arătau goliciunea unii altora, comentau despre sânii colegelor, un profesor mai bătrân, chiar, o pișcă pe o profesoară mai durdulie de un sfârc, iar aceasta, furioasă, îi turnă în cap un lighean cu apa murdară de la rufe. Era o agitație de nedescris, totul începu să se învârtă, cu repeziciune, în jurul meu. Profesoara de sport începu să execute niște exerciții bizare la o bară improvizată dintr-o țeavă de apă caldă, care trecea prin mijlocul încăperii, un profesor tânăr se chinuia să o apuce de șolduri, dar ea evita atingerea, parcă, în ultimul moment, un profesor mai în vârstă, luă un burete, și începu să frece, meticulos, sânii enormi ai unei colege mai corpolente, glumele și comentariile scârboase nu mai conteneau.
La un moment dat, apa caldă se opri, cu un râgâit prelung, aproape visceral. Ca la un semn, toți profesorii se buluciră spre ieșire, dar, de data aceasta, într-o solemnă tăcere, rușinați de goliciunea lor, și de ceea ce făcuseră. Peste puțin timp, în școală, se lăsă o tăcere deplină.

6

Ningea abundent când am ieșit din școală. Aveam penibila senzație, că mai multe mâini încearcă să mă apuce, să se strecoare pe sub haină. Apoi, simțeam doar mâinile domnului H, mai subtile, aproape tandre, căutându-mă, așteptându-mă de multă vreme. Am scos poza din buzunar și m-am uitat, din nou, la ea. Cine era acest domn H? Pentru ce mă aștepta pe mine, ca pe o femeie, și nu ca pe o profesoară? De unde mă cunoștea? Poate din fotografiile de la examen? Femeia de serviciu îmi spusese că îi plac femeile aranjate, iar gazda mea își luase lumea în cap, din cauza geloziei.
Un fel de dorință pusese stăpânire pe mine. Nu era chiar dorință, ci mai mult o așteptare plină de emoție, a unui fapt inevitabil, dar plăcut. Buzele domnului H, în fotografie, aveau un surâs ironic și îngâmfat. Oare cum sărută aceste buze necunoscute? Simțeam un fel de ciudă față de gazda mea, care deja cunoștea aceste amănunte intime, aș fi vrut, ca acest domn H, să mă aștepte numai pe mine, să stea ani de zile într-o așteptare nemișcată, în timp ce, în jurul lui, se învârtea profesoara de sport, goală, sau colega ei cu sânii mari.
O vitrină frumos aranjată mă trezi din visare. Era un magazin cu tot felul de accesorii. Am intrat. Pe o tejghea, erau așezate cutii, cu tot felul de mărunțișuri în ele: eșarfe colorate, cercei, brățări, chiar și produse de cosmetică. Am început să răscolesc cutiile, cu o plăcere aproape senzuală. Mă gândeam cum am să mă aranjez la prima întâlnire cu domnul H. Acum eram bucuroasă că nu ne întâlnisem de dimineață, că știam de ce mă așteaptă, și că avusesem timp să las această dorință nelămurită să prindă contur, să iasă la iveală.
Două vânzătoare simpatice veniră să ambaleze cumpărăturile mele. Se țineau tot timpul de mână, și făceau împreună toată treaba. Din când în când, se luau de talie și se sărutau pe gură, spunând că vor să se obișnuiască cu gesturile astea, pentru mai târziu, când vor avea iubiți. Am scos banii să plătesc, dar una din ele mă întrebă:
─ Sunteți profesoara cea nouă?
─ Da, am răspuns.
─ Atunci, să trecem totul în contul domnului H?
─ Puteți face asta? am întrebat.
─ Desigur, doar e logodnicul dumneavoastră, răspunse tânăra, și se întoarse cu spatele, la timp, ca să nu-mi poată vedea privirea uluită. Am deschis ușa să ies, și nu m-am putut abține să întreb:
─ Știți cumva unde locuiește domnul H?

7

Logodnicul meu! Domnul H era logodnicul meu! Așa se explica, deci, această așteptare. Acum înțelegeam de ce gazda mea plecase pentru totdeauna. De gelozie, de invidie. Poate că, nici nu fusese nimic între ei. Domnul H era șeful ei, și atât, iar gazda mea se îndrăgostise, ca proasta, de el. Cu siguranță, că, ea furase fotografia, și tot ea scrisese, cu o mână tremurată de remușcare, ”domnul H”, sau, poate că, domnul H i-o dăduse din milă, așa, ca o amintire nevinovată. Apoi, într-o zi află de la domnul H că acesta are o logodnică care va veni la școala din oraș, și că trebuie să înapoieze fotografia. Ce femeie ar mai fi rezistat în fața unei astfel de înfrângeri?
Simțeam, asupra mea, privirea domnului H, din fotografia, pe care, o sprijinisem de oglindă. Era plină de o dorință arzătoare, de o rugăminte nerostită, dar, pe care, eu o înțelegeam, acum, perfect, și, cu mișcări lente, care vădeau o acceptare totală a situației, am început să mă dezbrac, să arunc de pe mine haină după haină, să mă unduiesc lasciv, să dansez, să atrag prin zvâcnetul șoldurilor, să chem din fotografie, pe cel care, m-a așteptat, ca pe o femeie, ca pe o logodnică…

8

Era o ușă ca oricare alta. Nu știu de ce, am simțit o ușoară dezamăgire, când am constatat că, ușa domnului H este una obișnuită. Așteptam. Dincolo de ușă se auzeau pași. Va deschide ușa, și eu îl voi săruta direct, pasional. Apoi, el mă va lua, ușor, în brațe, fără să spună nici un cuvânt, mă va așeza pe pat, sărutându-mă, până la epuizare. Apoi, cu o mînă fermă, îmi va mângâia coapsele, talia, sânii, îmi va descheia nasturii de la bluza decoltată, unul câte unul. Sau, poate, îi va rupe nerăbdător.
Ușa se deschise brusc: o femeie cu batic și cu o cârpă în mână îmi spuse:
─ Poftiți, doamna profesoară, domnul H vă așteaptă!
Am intrat în casă, puțin enervată de această invitație protocolară. Mai era nevoie de astfel de lucruri între noi? Dar, la urma urmei, nu puteam să-l condamn pe domnul H, fiindcă, el nu știa de trăirile mele, de pasiunea ce mă mistuia de câteva ore încoace, de totala mea acceptare.
Domnul H mă aștepta în spatele unui birou din lemn masiv. Era un bărbat impunător, ce nu prea semăna cu tânărul din fotografie, în schimb, avea o privire intensă, dar a cărei aroganță masca o ușoară melancolie.
─ Bine ați venit, doamna profesoară, îmi ură el, iar cuvintele lui nu prea se potriveau cu dorința mea, de a trece, mai repede, la scopul venirii mele acolo.
─ Aveți, pe masă, contractul de angajare, mă informă el. Vă mulțumesc, din suflet, că ați acceptat rugămintea noastră, de a prelua postul de la școală. Eu înțeleg că faceți un imens sacrificiu și vă riscați sănătatea venind aici, dar noi toți vom avea grijă să vă simțiți cât mai bine. După cum știți, în orașul nostru, au fost deversate deșeuri toxice, și, până la ecologizarea completă a zonei, vom avea o serie de neplăceri. Profesorii de la școală se plâng că au tot felul de halucinații, mai ales atunci când merg la duș, moment în care, unii se comportă, chiar, deplasat. Noi toți ne punem speranța în dumneavoastră, că ne veți ajuta să trecem, peste inconvenientele de ordin psihologic…
Cuvintele domnului H se spărgeau de pereți ca niște baloane de săpun, ca și cum nu ar fi avut nici un conținut. M-am ridicat brusc. Simțeam nevoia să ies, să fug. Am început să alerg spre ușă, dar, ușa se îndepărta de mine, din ce în ce mai mult. Acum, vedeam că erau mai multe uși, și eu alergam haotic, spre toate, pe rând. La un moment dat, aveam, din nou, acea senzație, a mâinilor domnului H, care mă cuprindeau de talie, dar, de data asta, era chiar domnul H care venise lângă mine. De fapt, eu nici nu alergasem nicăieri, nici nu făcusem vreo mișcare, pentru că eram tot în fața biroului, doar că domnul H era lângă mine, mă cupridea de talie și îmi șoptea:
─ Am glumit.
Apoi buzele noastre s-au unit într-un sărut, în timp ce el, mă ducea, în brațe, spre cealaltă cameră.

Sfârșit

Spitalul

 

Era, mai curând, un sanatoriu. Avusesem probleme cu plămânii. Așa mi-au spus doctorii. Dar eu cred că aici mă născusem. Nu mă legau nici un fel de amintiri de lumea exterioară. Înainte de venirea mea aici, fusese un vid.

 

Ușile erau înalte, foarte înalte, vopsite în verde. La fel și pereții, de asemeni, foarte înalți. Culoarele erau înguste și întunecoase. Sus de tot, deasupra capului, se vedeau niște țevi enorme, vopsite în negru. Se simțea în permanență un miros muced și cald, ce venea din capătul culoarului, de la dușurile comune.

Spitalul avea mai multe etaje, toate vopsite în verde, cu țevi negre trecând deasupra capului, la o înălțime amețitoare. Ferestrele erau așezate destul de sus, astfel încât, un om de statură obișnuită nu putea privi prin ele. Dar, oricum ar fi fost, afară nu aveai ce să vezi; toate ferestrele dădeau spre niște curți interioare. Nu le văzusem niciodată, dar, știam asta, simțeam asta.

Trăiam în lumea mică a spitalului, lipsită de curiozitatea de a privi afară, prin geamurile murdare, care, filtrau lumina vâscoasă, ce se prelingea anemic pe pereți. Erau lucruri despre lume pe care le intuiam doar, necunoscându-le precis. Dar nici nu doream să le cunosc, pentru că, nu știam la ce-mi pot folosi. Aici, spitalul avea grijă, ca dorințele sau curiozitățile mele, să nu fie legate de lumea de afară. Exista o rânduială precisă în toate, și nu-mi amintesc să fi fost cineva nemulțumit de acest lucru.

Din cîte îmi amintesc, niciodată nu am simțit nevoia să mă spăl, dar, o făceam în fiecare zi, fiindcă așa trebuia. Sălile de baie erau foarte dese în spital. De fapt, cred ca era o obsesie cu spălatul, deoarece, majoritatea timpului ni-l petreceam în baie. Încăperile erau  mari, spațioase, iar căzile albe și destul de murdare, erau așezate haotic, unele erau chiar suspendate la diferite înălțimi, deasupra pardoselii. Apa venea de undeva, de deasupra, cred că din tavan, și le umplea pe toate, pe rând. Se auzea, în permanență, un clipocit obsedant. Lumina puternică, de neon, umplea imensitatea sălilor de baie, se târa pe pereții albicioși, pe care putregaiul și umezeala își puseseră amprenta vâscoasă, într-un straniu model. Toate acestea îți provocau o senzație de leșin albicios, și sub privirile tâmpe, căzile începeau să se înmoaie și să curgă prin încăpere. Sălile începeau și ele să se rotunjească pe la colțuri și clipocitul sonor al apei suna spart în ecoul infernal.

Îmi amintesc de o întâmplare neplăcută pentru mine, când cineva mă urcase sus de tot într-o chiuvetă. Mă uitase acolo și mie mi-a luat o groază de timp să cobor. Cred că bolnavii din spital erau foarte răi cu mine și mă chinuiau dar mie lucrurile astea mi se păreau normale, chiar de neconceput în alt fel. Era lumea mea, în care existam, și care, oarecum, mă fascina cu hidoșenia ei, cu căzile ei, sau cu țevile negre și enorme.

 

Dormeam singură în camera mea din spital. Era o cameră înaltă, cu pereții verzui. Țevile negre erau prezente și aici, nu mă puteam feri de ele nicăieri. Nici la etajele superioare nu scăpam de ele, poate că, de fapt, clădirea nu avea etaje, poate că, de fapt, trăiam într-un subsol imens.

Seara mă urcam în pat să mă culc. Patul era din metal, cu picioare foarte înalte. Nu înțelegeam de ce toate lucrurile erau agățate atât de sus, auzisem pe cineva spunând că e din cauza inundațiilor. Totuși, de când eram eu aici, nu fusese nici o inundație.

În spital, nu îmi era niciodata frig sau cald, foame sau sete, n-am plâns niciodată, și niciodată nu am râs. Citeam foarte mult, știam o mulțime de lucruri care, însă, nu îmi trezeau curiozitatea. Le percepeam ca pe ceva exterior mie, ceva ce nu mă implica în nici un fel. Le acceptam doar, erau ale lumii de afară, lume ce nu avea legătură cu mine.

Eu

         La început aveam douăzeci de ani. Apoi douăzecișicinci. De aici încep amintirile mele. Nu știu dacă eram înaltă sau scundă, frumoasă sau urâtă, dar, știu că eram foarte slabă. Din când în când, mă uitam într-o oglindă mare, așezată la mine în cameră, într-un dulap mi se pare. Oasele îmi ieșeau înafară, pe alocuri, iar, în unele părți, mușchii se conturau anemici prin piele. Cred că aveam o constituție bizară.

Fața mea, care n-a surâs și n-a plâns niciodată, era foarte îngustă și ascuțită. Aveam ochii foarte mari și goi, inexpresivi și mați, iar cearcănele vinete contrastau neplăcut cu obrajii albicioși, neatinși de aer sau de soare. Părul era lung, de o culoare întunecată, vâscos, în mare parte a timpului, de la orele petrecute în umezeala din sala de baie.

În singurătatea în care mă aflam, am început, încetul cu încetul, să-mi îndrăgesc corpul, într-un fel plat și constant. Îmi plăceau mâinile mele subțiri, aeriene, uneori vorbeam cu ele, spunându-le cuvinte ciudate, întâlnite prin cărți. Îmi era milă de mine, dar nu știam din ce motiv, aș fi vrut să mor sau poate că nu, oricum nu-mi amintesc prea bine acea perioadă.

 

Scara

         Într-una din zile, am avut o senzație de sete. Cred că începeam să mă dezmorțesc, sau, ceva, în mine, începea să se transforme: îmi era sete. Și, fiindcă nu simțeam nimic altceva, senzația îmi părea insuportabilă. În fine, setea m-a împins să cobor niște etaje. Nu știu câte am coborât, dar, la un moment dat, scara se termina brusc: stăteam suspendată la veo doi metri de podea, și mă întrebam dacă trebuie să sar, sau nu. Deodată, am simțit că scara se înmoaie sub mine, și m-am agățat și mai strâns. Picioarele îmi spânzurau înafară, în gol, și încercam cu disperare, să mă agăț cu mâinile de bara de metal, ca mai apoi, să mă târăsc pe burtă.

Jos erau niște geamuri mari, luminoase, nu ca cele de la etajele de sus pe care nu puteai privi. Tavanul era scund, iar sălile albe și curate.  Mă uimea acel du-te-vino amețitor, cum nu vedeai în celelalte părți. Oamenii aveau sclipiri de interes în ochi, discutau și zâmbeau: am rămas nedumerită. Nici urmă de apatie în privirile lor.

Se pare că mă observase cineva, căci m-am simțit luată de mână, și trasă înapoi pe scară. Mă obișnuisem cu gesturile acestea blajine, din partea unor ființe, care îți conduceau grijulii dorințele prin nesfârșitele coridoare. Și, în mintea mea, care nu m-a întrebat niciodată nimic, s-a înfiripat curiozitatea de a ști ce e cu acea scară suspendată.

În cameră m-am gândit: zărisem acea fereastră foarte mare și luminoasă, și aveam  impresia că am privit dincolo de ea acolo unde era realitatea, acel ceva de dincolo de spital, de existența căruia uitasem până atunci. Dar nu mai rețineam ce-am văzut, privirea mea a trecut dincolo de consistența realității, pentru că în sinea mea știam că acolo nu poate fi decât o curte interioară.

Mai apoi am uitat de scara aceea. Probabil că așa trebuia să fie: suspendată.

 

Școala

         Școala era și ea în spital: o clădire imensă, (probabil un alt etaj al spitalului), cu trepte foarte late și înalte, ce păreau din piatră. Nu mai fusesem niciodată acolo, dar, acum trebuia să merg. În acea clădire se învățau lucruri, care mie îmi păreau absurde, despre o lume pe care eu nu o cunoșteam. Mi s-a spus că îmi vor folosi când voi ieși de aici. Dar unde să ies de aici? Ce era dincolo de ziduri? Era într-aderăr ceva? Erau oameni, copaci, case, flori? De ce era atât de important să aflu ce e dincolo?

Odată cu aceste întrebări, o parte din mine se dezmorțise bine de tot: îmi era sete și foame. Cu o zi în urmă îmi venise să râd. De ce? Nu știu. Acest lucru îmi dădea sentimentul de putere și de bine.

După ce intra toată lumea, școala se închidea. Acest lucru mă speria foarte tare. Simțeam teama ca pe ceva material, ce se degaja, poate, dinspre zidurile prea înalte pentru mine, sau poate, dinspre culoarele întunecoase, mirosind a mucegai.

Cineva mă conducea în fiecare zi până aici. Urcam împreună scările imense, iar ferestrele, sus de tot, răspândeau o lumină difuză ce rămânea agățată, ca o ceață, de țevile negre, mirosind puternic a beci și a umezeală.

Într-una din zile, am intrat într-o sală foarte mică, unde erau bănci ca de școală primară. Poate mă rătăcisem, sau poate orele se terminaseră de mult. Am stat un timp acolo, nu știu cât. Când am ieșit părea să fie foarte târziu. Am vrut să merg în camera mea, dar nu mai știam drumul înapoi. Am urcat niște trepte, atrasă fiind, de un zgomot ciudat, ce venea dintr-acolo. Am mers în acea direcție și am intrat într-o sală destul de încăpătoare, cufundată într-un fel de semiîntuneric roșiatic. Din sală, se auzea o muzică lentă, mai mult ca o vibrație dublată de un ritm monoton. O percepeam ca pe un contact material, ca și cum m-aș fi lovit de ceva impenetrabil, producându-mi o senzație asemănătoare cu leșinul. Aș fi vrut să conștientizez acea senzație, dar ea trecea dincolo de mine, se depărta tot mai mult, se disipa, iar în mintea mea nu rămânea decât amintirea unui zgomot oarecare. Sau, poate că, nici nu era chiar muzică, ci doar centrifuga unei mașini de spălat uriașe, ce scotea acest zgomot dintr-un morman de rufe aruncate peste ea.

Am ieșit din cameră și am intrat într-un coridor cu scări ce coborau în spirală. Erau foarte strâmte, încât, îmi venea să mă așez pe burtă. Simțeam o frică paralizantă. Am coborât câteva etaje, și, spre surprinderea mea, scara se termina la vreo doi metri de podea. Am urcat înapoi și am încercat o ușă. Era deschisă, dar blocată de niște cutii. Aveam senzația că nu o să mai găsesc drumul înapoi.

Mai tîrziu, în cameră, mi-am dat seama de ce scara era suspendată: era jos ceva la care să nu pot ajunge, sau ceva de care nu trebuia să știu.

 

O femeie

         Astăzi am plâns pentru prima dată. Ochii erau umflați și roșii când m-am privit în oglindă. Plânsul îmi făcea bine. De câteva zile, îmi era sete și foame. Îmi plăcea să simt asta. Am început, oarecum, să-mi dau seama că trăiesc.

După masă, am ieșit pe culoar, să mă plimb. Aici, din cauza umezelii, dacă nu te miști zilnic, înțepenești. Bolnavii se mișcau la unison, apatici, încoace și încolo. Nu priveau în sus, nici în jos, nu priveau nicăieri. Unii discutau între ei despre mâncarea de la prânz, alții socoteau câte zile le-au mai rămas de trăit. Însă, nici unul nu știa, ce știam eu: că există ceva dincolo de ziduri.

Deodată, am văzut o femeie care venea înspre mine, ca și cum m-ar fi cunoscut. Mă întrebă, dacă nu cumva, am o saltea mai moale, fiindcă pe ea o dor oasele și nu poate să doarmă. I-am privit fața palidă, albicioasă, cu ochi de un albastru spălăcit, duși în fundul capulul. Mă privi într-un fel, în care, nu m-am putut stăpâni să-i strig:

─ Tu știi ce știu și eu, ce este dincolo?

─ E greu să-ți răspund, zise, sunt mulți ani de când am intrat aici.

─ Este o curte interioară, i-am spus, nu-i așa? Toate ușile se deschid spre curțile interioare.

─ Nu chiar toate ușile, spuse coborînd vocea, există o ieșire, mai multe chiar, sunt descuiate, numai că nimeni nu le-a găsit încă. Nu le poți deosebi de celelalte. Și apoi mai încet: de fapt, nimeni nu a vrut să iasă vreodată de aici. Nimeni nu-și bate capul cu ce este dincolo.

M-a luat de braț, și am început să ne plimbăm împreună. Vroia să-mi arate camera ei. Am urcat niște scări extrem de strâmbe, în spirală, ce duceau în pod. Acolo era o cămăruță cu pereți conici, iar patul avea niște picioare extrem de înalte, până aproape de tavanul țuguiat. Tot așa de sus era montată și o chiuvetă, la care, puteai să ajungi pe o scăriță din fier, fixată solid în perete. Nu prea înțelegeam rostul unui asemenea mobilier, dar femeia părea foarte încîntată de această ciudățenie. Eram sigură că nu mai știam să mă întorc în camera mea.

 

 

Spre capătul culoarului

         Niciodată nu am ajuns pînă în capătul culoarului, în plimbările mele prin spital. Era extrem de lung, îngust și foarte înalt. Nu priveam prea des în sus: imi era teamă. Parcă mă apăsa pe ceafă ceva foarte greu. Era imaginea țevilor negre ce le ghiceam deasupra capului.

Astăzi am realizat ce urâțenie și disonanță era în jurul meu. Nu văzusem, până acum, nimic frumos, nu puteam să compar, dar știam că era urât, urât și absurd. Oare ceilalți își dădeau seama? Oare ei nu doreau să afle ce era dincolo de culoare? Mergeam și mă gândeam la toate astea, mintea mea se frământa între întrebări elementare și cunoștințe inutile.

Eram tristă, grozav de tristă. Aș fi vrut să plâng, dar ochii mei pluteau undeva, deasupra capetelor bolnavilor, spe capătul culoarului,.

Deodată, ceva neobișnuit îmi atrăsese atenția: era un tânăr cu părul blond-auriu. Cînd se apropie mai mult, am văzut că avea ochii albaștii, care parcă surâdeau melancolic. L-am privit, însă nu puteam să-i disting trăsăturile. Doar surâsul ironic și puțin trist din colțul ochilor.

Parcă m-ar fi așteptat pe mine, pentru că, imediat ce mă văzu, își desfăcu brațele într-un gest arogant, puțin caraghios.

Din clipa aceea, am început să trăiesc zilele cele mai febrile din existența mea acolo. Vorbeam tot felul de nimicuri, mergeam împreună la masă sau în plimbările zilnice pe culoarul întunecos.

Însoțitorul meu cel blond, căruia nu-i cunoșteam numele, îmi umplea zllele monotone. Îmi plăcea să-l privesc, îmi plăcea părul lui blond și lung. Deși nu-i distingeam niciodată trăsăturile, îl simțeam frumos, lângă mine. Stătea blajin, aproape inert, zile întregi, întins pe jos în camera mea sau a lui.

─ Tu poți să vezi dincolo de ziduri, îi spuneam câteodată, și el nu spunea nimic, ci doar mă privea cu ochii lui albaștri puțin ironici. Știam că el găsise ieșirea, dar nu vroia să plece. Nu încă. Stătea inert lângă mine. Aștepta.

 

Dincolo de zid

         Într-una din zile, nu l-am mai găsit. Plecase. Am deschis ușa camerei lui, și un miros umed a pătruns acolo odată cu mine.

Am plâns mult în acea noapte. Țevile negre, se conturau lucioase, deasupra capului. Lumina săracă a neonului, curgea de sus, de foarte sus, din înălțimile acelea amețitoare, infernale, și se prelingea vâscoasă pe pereți.

A doua zi, dimineața, camera arăta cu totul altfel. Țevile negre erau tot acolo, dar nu mai păreau atât de apăsătoare. Ușa era întredeschisă și se auzea forfota obișnuită care o făceau bolnavii mergând la masă. Dar, în partea opusă era o altă ușă, mică și albă, ca cele pe care le văzusem jos, de pe scara suspendată.

Am încercat clanța și usa s-a deschis. Am ridicat ochii: soarele mă întâmpina cu lumina lui caldă și plăcută. Eram dincolo de ziduri.

 

Mai încolo, pe alee, era el, însoțitorul meu cel blond. Deschise brațele, să mă cuprindă cu ele, într-un gest puțin caraghios, ca cel cu care, mă întâmpină și prima dată. Mergând spre el, am mai întors o clipă capul în urmă: clădirea era înaltă și sumbră. Atît de înaltă, încât, în urma mea se făcea din ce în ce mai frig și mai întuneric. Geamurile erau sus, atât de sus, încât, un om de statură obișnuită nu putea privi prin ele. Dar nu exista nici o ușă. Nu exista nici o intrare. Clădirea emana un miros grețos și umed ca de dușuri comune.

Am privit un timp, era atâta hidoșenie încît nici iarba nu creștea împrejur. Însoțitorul meu îmi spuse:

─ Oamenii sunt orbi și bolnavi și le face plăcere să trăiască în culoare înguste și umede.

Nu mai era nimic de spus. M-am întors spre el, spre strada aurie, ce mă ducea acasă.

CLĂDIREA

Clădirea părea părăsită în lumina palidă a soarelui de primăvară. Ochii ei, de ferestre înalte și boltite, erau secați de plînsul de peste ani. Mă chema la ea.

Fereastra lui, nu mai avea balconul în care eu nu aveam voie să ies. Era smuls din carnea peretelui, si doar barele de fier, care-l susțineau, mai ieșeau înafară, ca două coaste uscate. Perdele străine acopereau geamul care ascundea taina noastră, taina de iubire și ură, de bucurie și de lacrimi. Chiar și acum, în lumina dimineții, clădirea mai păstra prin colțuri de grădină umbrele nopții și umbrele iernii. O iarnă în care am venit aici și el nu era. O iarnă plină de nămeți, și mai apoi, de lacrimi înghețate….nu a venit încă…Dar mai apoi, totuși, a venit, și geamul era din nou luminat, și am rîs amîndoi, ca niște proști, de lacrimile mele, și am rîs, și de cei de sus, care făceau patul să scîrțîie ritmic, și de stînjeneala noastră, că era prea devreme să ne atingem…

Clădirea deschise gura spasmotic, ca și cum s-ar fi sufocat în suspine. Oare mă recunoștea? Stăteam în fața ei, ca de atîtea ori în trecut, așteptînd să se lumineze geamul cu balcon, semn că era acasă și că puteam să urc. Iubeam scara veche, de piatră, care urca rotunjit pînă la primul etaj. Încă mai simt consistența ei dură și rece, sunetul spart al pașilor, consimțămîntul tacit că pot merge la el. Îmi sprijin, și acum,  fruntea, de balustrada lucioasă și umedă, și înțeleg, acum,  după atîția ani, că nu am să-l mai văd niciodată.

Clădirea știe. Clădirea știa și atunci, cînd îmi scuturam capul cu mîndrie, și plecam, spunînd că nu mai vin să-l caut. Și iar veneam. Veneam cu cheia de la ușa lui în mînă – mic trofeu efemer în această bătălie în care am pierdut amîndoi – veneam plină de curiozitatea de a-i cotrobăi printre lucruri, ca o mică pedeapsă pentru indiferența cu care mă trata. Dar el știa că n-o voi face. Clădirea o știa și ea.

Femeia nărăvașă fusese îmblînzită. Nu ieșea în balcon, nu umbla printre lucruri, nu întreba de unde vii, nu vedea pașaportul lăsat deschis înadins pentru a fi vazut……De unde vii?

Mă mai iubești acum, că știi de unde vin? Da, răspundeam în limba mea, da, răspundeam în limba lui….Nu, răspundea încet clădirea, și răspunsul ei îmi pătrundea încet în suflet, ca o otravă, ca un adevăr…

Clădirea nu ne lăsa singuri niciodata. Chiar și atunci cînd dormeam, respirînd unul din celălalt, clădirea respira și ea cu noi. Iar eu eram la mijloc, prinsă între corpul de carne și corpul de piatră, iubindu-ne toți trei laolaltă, neștiind încotro să întind mîinile, neștiind unde să caut izbăvirea…

Te dua! Îi simțeam cuvintele rotunde aproape de buzele mele, și aș fi vrut să le amestec cu limba mea, să le fac mai umede, mai pe înțelesul meu, mai puțin amărui. Te dua! Trebuia să fie ceva la fel de misterios ca pașaportul acela cartonat, fără de care, eu nu puteam, acum, să-i mușc buzele cu disperare, să-mi înfig unghiile în carnea lui tare, ca mai apoi, el, să se ridice și să-și dea cu spirt. Clădirea rîdea. Poate pentru singura data rîdea, dar doar în sinea ei cea umedă, cea rîncedă, cea neiubită.

Și el rîdea, și se îndrepta spre mine, ușor și legănat, ca în vis, ca din moarte, ca dintr-o rămînere în urmă…mă iubești? Nu, răspundea clădirea în locul meu. Eu tăceam cu mîndră disperare…iar el rîdea cu toți dinții lui frumoși și îngîmfați, cu corpul lui, cu mîinile lui cu care se apăra de loviturile mele. Iar clădirea se punea între mine și el, și simțeam că nu mai pot lovi, că mă preling pe peretele rece, istovită…Mă iubești? Da, spuneam iar clădirea mă lovea iar…

Clădirea știa că mîinile noastre se întilnesc sub pătura ieftină, și că își spun adevărul. Tot așa și picioarele, și buzele noastre. Peretele se răcea de fierbințeala noastră, se făcea palid de gelozie, se scorojea…Nu te iubesc…nu te mai iubesc…Adormeam. Am să te iubesc de mîine. Și venea încă o zi și eu urcam scara de piatră cu neiubirea mea în suflet. Am să te iubesc mîine.

Clădirea îmi lua tot ce primeam de la el: fotografia cu colțul din dreapta îndoit, în care chipul lui părea auriu, ca din altă lume, baticul pe care mi-l dăduse la schimb cu al meu, și care încă mai păstra căldura corpului, sărutările cu gust amărui cu care încerca să mă împace cînd îmi spunea că pleacă…Mă iubești? întreba chipul din fotografie, iar eu răspundeam: mai e pînă la răsărit, am să te iubesc de mîine.

Și într-o zi de mîine am găsit clădirea singură. În curtea cu gărduț de fier, se strîngeau frunzele uscate, iar mormanele, așteptau cuminți, ca niște morminte. Sus, pe peretele cădirii vedeam chipul lui imprimat acolo, deformîndu-se pe la colțuri, privind mormanele de frunze și pe mine. Mă iubești? Da răspundeam iar clădirea plîngea. Plîngea pentru mîinile mele, ce căutau corpul de carne în corpul de piatră, plîngea pentru buzele mele, ce rostiseră, în sfîrșit, adevărul, plîgea pentru că era prea tîrziu.

25 noiembrie 2011

Călătorie în timp

Era o zi fierbinte, de vară, iar soarele avea o sclipire stranie, așa cum se reflecta în macaraua imensă, ce stătea încremenită de partea cealaltă a străzii. Șantierul era mort de ceva vreme, iar temperaturile crescuseră peste măsură de mult. Nici un utilaj nu mai funcționa din cauza căldurii, nici păsările nu mai zburau, iar, cele care zburau aveau niște aripi ascuțite, de o culoare incertă, care părea a fi consecința adaptării la hrana anorganică, constituită din deșeurile de plastic și metal, de pe la tomberoane.

Trăiam zile deosebite, și atît de fierbinți, încât, asfaltul de pe trotuare se beșica la orele amiezii, și apoi, pe la orele prânzului, începea să se scurgă la vale, ca lava din vulcani. Cât era ziua de lungă, toată lumea se baricada în casă, iar seara, când temperaturile reveneau brusc la cele normale – ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat peste zi – începea adevărata forfotă. Magazinele își deschideau porțile, oamenii intrau în ele cu entuziasmul consumatorului de altădată, parcurile se umpleau de copiii care escaladau cu plăcere valurile de asfalt, acum întărite, îndrăgostiții se țineau de mână, iar pensionarii se țineau unii pe alții, și, trecând pe lângă tine, puteai auzi cuvinte de genul ”…pe vremea mea”…, sau ”așa ceva”…

Din cauza căldurii, primarul își dădu demisia, pentru că, oricum, nu prea mai avea ce face cu orașul care se topea cu blocuri cu tot, și curgea înspre groapa de gunoi din vecinătate. Se auzea că plecase, în grabă, în Siberia, unde  acum, stătea pe un șezlong comod la soare, cu un cocteil cu umbreluță în mână,  înconjurat de rusoaice liposucționate pe la clinicile particulare din Finlanda. Cam asta făcuseră toți guvernanții, iar țara o conduceau, acum, funcționarii, care, după plecarea parlamentarilor, își măriseră substanțial salariile, și acum își permiteau, ce altadată doar visaseră…

Ceilalți, erau sărăntocii, adică cei care lucrau pe la firmele particulare, care nu prea mai aveau cine știe ce activitate. Iar cum activitate nu puteai avea decât noaptea, și cum noaptea majoritatea oamenilor mai avea încă dorința imperioasă de a dormi, nu prea mai rămânea nimic de făcut.

Cum vă puteti lesne imagina, toți particularii doreau să devină funcționari, poziție greu de ocupat în aceste zile apocaliptice. Dacă aveai vreun merit deosebit, sau dacă serveai bine pe un funcționar, ar fi fost o posibilitate, mai mult ca o promisiune, dar, chiar și acest lucru, în zilele noastre, valora mai mult, poate, decât funcția în sine. Nu era chiar ușor pentru funcționari. Trebuiau să doarmă cât mai mult, pentru a fi foarte odihniți, de asemenea, trebuiau să mănânce cantități mari de hrană, ceea ce le îngreuna vizibil mobilitatea, aveau apartamente mari, și greu de întreținut, dar, aceste lucruri derivau firesc din statutul lor social, și nimeni nu ar fi îndrăznit să schimbe ceva în toată treaba asta.

La mine acasă, ca la toată lumea mai săracă, era foarte cald. Era atât de cald, încât, aerul condiționat mugea ca un bou pus la jug, în încercarea de a aduce cele 52 de grade de la amiază, la un mai modest 39, propice vieții. Simțeam o foame timidă, localizată, lucru curios, mai curând, în zona diafragmei, semn că devenise destul de cronică. Nu îndrăzneam să aprind aragazul, mai ales la orele de prânz, însă, varza cu urme de carne, de pe pervazul ferestrei, se încălzise la o temperatură mulțumitoare. În timp ce mâncam, mă uitam la ecranul calculatorului care pâlpâia insistent. Era ca și cum mici flash-uri de lumină, combinate ca într-un semnal morse, încercau să-și facă loc, prin varza cu carne, spre receptorii mei vizuali. Făcea chestia asta de câteva zile, iar eu așteptam răbdătoare, să vina băieții de la firmă, să vadă ce are.

Varza se termină, iar eu trebuia să-mi fac un plan de bătaie, pentru zilele următoare. Era greu să-ți proiectezi activitatea la firma la care lucram, și asta, pentru că, de ceva vreme, dispăruse, fără urmă, un dosar. ING, adică Importatorul de Novaci și Guvizi, deținea monopolul importului de pește în zona noastră, deci era o firmă importantă, care putea fi cu ușurință afectată de lipsa unor documente. La sediu, toată lumea fusese mobilizată, era o forfotă generală, iar marea miză, pentru cel care găsea actele pierdute, era avansarea pe postul de funcționar. Miza era suficient de mare ca să dezorganizeze complet sistemul de management al firmei. Angajații nu le mai făceau avansuri secretarelor, secretarele nu se mai culcau cu funcționarii, și nici funcționarii nu mai erau tentați să întrețină raporturi amoroase cu clienții obișnuiți sau mai puțin obișnuiți ai firmei. În aer plutea o deprimare generală.

Uneori, chiar, aveam senzația că firma nici nu se mai ocupa cu nimic altceva, decât cu căutarea dosarului care lipsea. Se făceau tot felul de strategii, tot felul de supoziții, iar când apărea un zvon că dosarul ar fi în orașul X, câte unul din colegi se și repezea în locul cu pricina, în speranța că va găsi ceva. De la etaj, funcționarii coborau în costumele lor scumpe, cu fețe nemulțumite, iar noi toți ne simțeam foarte vinovați că nu puteam face nimic pentru a le fi pe plac.

Toată lumea părea foarte panicată. Un coleg, pe nume M, din cauza panicii, că nu se mai găsea dosarul, ieșea pe stradă în fiecare seară, și întreba pe lumea care trecea pe lângă el, pe unde ar putea să mai caute. Ba chiar mersese atât de departe, încît, bătea la ușile oamenilor, gândindu-se că, cine știe cum, un funcționar mai obosit, ar fi putut să uite cum să mai ajungă acasă, și ar fi înnoptat pe la locatarii din vecinătate, lăsând dosarul acolo. Se mai întîmplau astfel de lucruri, dar nu erau chiar grave, pentru că, oamenii erau binevoitori cu funcționarii, și, a doua zi, se găsea cineva care să ducă dosarul înapoi.

În acest context de forfotă generală, când toată lumea avea de lucru cu prisosință, se găsi un consultant în rețete din pește, care susținu într-o ședință de unit, că el știe cum ar putea recupera dosarul lipsă. În momentul acela, se așternu o liniște plină de neliniște peste audiența epuizată de îndelungi căutări, și, în acea deprivare auditivă totală, consultantul cu pricina afirmă că, doar o călătorie în timp ar putea aduce dosarul înapoi.

O idee pe cât de simplă pe atât de genială! Susțineau membrii din conducere. Ba chiar se mirau de ce nu le venise lor această idee mai întîi! Și ce practică era! Păi bineînțeles că, dacă dosarul dispăruse cu desăvârșire pe undeva, el nu mai putea fi recuperat, chiar dacă angajații aveau o gândire cât se poate de pozitivă. Singura modalitate, de a găsi dosarul, era călătoria în timp, adică, în momentul în care dosarul mai era, încă, la locul lui.

Pentru firma noastră, un asemenea eveniment măreț, ca această călătorie în timp, era exact oportunitatea nesperată de redresare a imaginii, ușor terfelite, din pricina pierderii dosarului. Funcționarii, deja, visau la clipa în care, îmbrăcați și mai elegant decât de obicei, vor ieși în public pentru conferința de presă, iar marile concerne ale lumii, căzute adânc în admirație, vor semna numeroase contracte de exclusivitate.

Eu asistam la toată această schimbare entuziastă de direcție, cu scepticism, deoarece, nu vedeam cum, o firmă importatoare de pește ar putea să realizeze, ceea ce oameni de știință renumiți, nu reușiseră. Se făceau planuri, se stabileau target-uri, se promiteau recompense, și, din cînd în cînd, se ținea câte o ședință de unit, în care toată lumea era de acord că se atinseseră parametrii de performanță în activitate.

Căldura era mai intensă ca niciodată în cămăruța mea prost mobilată. Aparatul de aer condiționat scotea cele mai ciudate sunete de până acum, iar calculatorul fusese reparat. Pe birou, se mai puteau vedea câteva chiștoace, de la țigările proaste, ale băieților, de la departamentul de IT.

Ecranul mai pâlpâia ca și până acum, dar programele așteptau cuminți, fiecare cuibărit în simbolul său, așezat în ordine pe desktop. Mă gândeam la idioțenia cu călătoria în timp, și mă întrebam, cu toată seriozitatea de care puteam uza la asemenea temperaturi, dacă nu era cumva cazul să îmi dau demisia. Unit-managerul meu observase lipsa mea de entuziasm, cât și ușoara ironie din priviri, atunci când se discutau problemele legate de călătoria în timp. În compania Importatorul de Novaci și Guvizi era foarte periculos să pui la îndoială obiectivele trasate de funcționari.

Deodată ecranul calculatorului se resetă complet și rămăsese doar fondul de un verde brotăciu. După prima secundă de surpriză, urmă enervarea, mai ales că, de câteva zile, rămăsesem și fără bani de țigări. Am apăsat tastatura la întâmplare dar – nimic. Apoi am început să lovesc tasta enter cu sadism. Se pare că acest lucru plăcu calculatorului, pentru că, imediat, apărură niște litere care, mai apoi, începură să se plimbe pe ecran ca niște muște în căutare de hrană. Într-un tîrziu, literele se așezară în ordine, astfel încît, puteam citi următorul mesaj:  ”Pentru călătoria în timp apăsați tasta enter.” Am apăsat tasta enter, iar pe ecran apăru: ”Tastați ziua, luna și anul călătoriei în timp.” M-am gândit că ar putea fi o farsă a băieților care veniseră să îmi repare calculatorul, pentru că, în ultimele zile, nu se mai vorbea altceva, decât despre călătoria în timp. Apoi, m-am gîndit că, dacă ar fi posibilă o călătorie în timp, ar trebui să fiu atentă la data pe care aș alege-o și anume, data la care că dosarul mai era încă la locul lui. Poate că acesta era un test al celor de la firmă, dar eu, oricum, nu cunoșteam nimic legat de acest dosar, așa că, am tastat o dată din trecut, care mi se părea mie mai potrivită, și anume, o dată, la care eu, încă, nu lucram în companie. Ecranul își schimbă culoarea din verde în portocaliu, apoi, pe fundal, apăru o spirală din pătrățele albe și negre, care ulterior, deveniseră multicolore, și apoi……

Cred că era trecul de ora cinci dimineața, când m-am trezit. Calculatorul era închis, iar în cameră persista mirosul țigărilor din ajun. Eram în camera mea din prezent, deci, nici vorbă de vreo călătorie în timp. Am deschis televizorul, pentru că, era încă răcoare, și, deci, aveam transmisie prin satelit. Era un buetin meteo, la care, o cucoană spunea ceva de niște ploi și vijelii. Curios, pentru că lucrul acesta nu se mai întâmplase de vreo doi ani! Am deschis calculatorul, să verific dacă mai funcționează după aventura din seara trecută. Programele mele de la firmă nu mai erau, în schimb, conținea multe jocuri, care îmi aminteau de anii studenției. M-am uitat la dată: era exact data pe care o tastasem cu o seară înainte, deci zece ani în urmă! Eram mai mult decât intrigată, dar totuși, mă gândeam că ar fi putut fi vorba de o eroare în program, sau de un virus.

M-am îmbrăcat în grabă, cu gândul să ies din casă. Aveam o oarecare neliniște, o presimțire stranie. Scara blocului era întunecată, iar de sus, de la etaj, se prelingea o lumină anemică de la un bec spânzurat de firele electrice. Nici vorbă de becurile de neon instalate după reglementările de acum doi ani.

M-am repezit în stradă: în stația de autobuz așteptau câțiva indivizi, probabil muncitori în schimburi.  De undeva, din josul străzii, sosi în stație un autobuz destul de hârbuit, iar la urcare, unul din muncitori scăpă un ziar pe jos. L-am ridicat. Pe el scria, foarte clar, aceeaași dată de pe calculatorul meu, deci, eram exact cu zece ani în urmă.

În mintea mea roiau tot soiul de întrebări. De ce fusesem eu aleasă pentru călătorie? De ce nu fusesem anunțată din timp? Posibil de teama unui refuz? Poate oamenii, de obicei, nu se reped la o călătorie în timp, mai ales că era ceva cu totul nou, o descoperire absolut epocală am putea spune. Și totuși, iată-mă pe mine în urmă cu zece ani, pe aceleași străzi, cu aceleași clădiri, dar, de data asta, trotuarele erau netede, te puteai plimba în voie oriunde, temperatura era normală, extrem de plăcută, până și păsările erau cele știute de mine, și chiar dacă erau doar niște ciori într-un copac, am apreciat faptul că nu mai prevesteau nimic apocaliptic cu mutațiile lor genetice care de care mai curioase.

Să nu uităm, însă, că eu eram venită aici într-o misiune, care pusese în mișcare toată această expeiență unică, și anume, recuperarea dosarului lipsă. Nici nu știam măcar de cât timp dispuneam, în orice moment mă puteam trezi în prezentul de unde plecasem, deci, trebuia să mă mișc cât se poate de eficient.      Eram cu zece ani în urmă, pe vremea în care, sediul firmei noastre era în cu totul altă parte, și anume, undeva, la marginea orașului. Dacă mergeam susținut, puteam să ajung acolo puțin înainte de ora deschiderii, lucru foarte util, având în vedere faptul că, trebuia să comunic colegilor, brusc întineriți,  scopul delegației mele temporale. De fapt, lucrul acesta mi se părea cel mai greu, pentru că, din câte îmi aminteam eu, cu zece ani în urmă, lumea nu prea era dispusă să creadă asemnea baliverne precum călătoria în timp. Mai era și faptul că, persoanele de acolo, trebuiau să-mi înmâneze un dosar cu documente importante, pentru a-l transporta în viitor, fapt ce îi va pune în imposibilitatea de a-și mai desfășura activitatea în lipsa acestuia, ceea ce mă ducea cu gândul la faptul că, acest lucru s-a întâmplat și de data aceasta, când s-a pierdut dosarul. În realitate, probabil că, tot cineva din viitor venise și-l luase. Poate chiar ne învârteam într-o buclă temporală, atât de încâlcită, încât, cu fiecare călătorie în timp, se pierdea din nou dosarul, și din nou începea necesitatea căutării lui.

Orizontul se lumină de astrul ceresc ce îmi furniza o căldură plăcută în mădularele înghețate. Eram afectată de schimbarea temporală, nu era ușor să întinerești, la propriu, peste noapte, mă simțeam ca și cum mii și mii de injecții cu botox se repeziseră în mine într-o singură tranșă. Chiar și fesele se ridicară brusc, și acum stăteau presate în fusta prea strâmtă, gata să explodeze.

Încă mai încercam să fac abstracție de acestă senzație, în momentul în care am ajuns la firmă. Era o clădire gălbuie, cu geamuri înalte și rotunjite în partea de sus, cum erau mai toate clădirile vechi, din perioada anilor 50. Intrarea în clădire se făcea printr-o ușă laterală, din care venea un puternic miros de DDT și ulei ars. În hol, era un fel de recepție, exact ca la hotelurile de mâna a doua, iar în dosul tejghelei, pe un scaun, stătea cel mai libidinos individ pe care îl văzusem vreodată. Când am intrat eu, el tocmai punea deoparte o farfurie cu câteva capete de pește, care răspândeau în jur un miros îngrozitor.

− Ce dorești? mă întrebă, mai mult din curiozitate, decât din politețe, în timp ce își trecea peste buzele murdare, o mânecă soioasă. Am început să bâigui câte ceva despre călătoria în timp, despre ședințele de unit, sau target-urile de la ING, dar individul părea că se plictisește din ce în ce mai tare, și, în final, începu să se uite înspre farfuria cu pești. Spre sfârșit, când misiunea mea părea cu desăvârșire ratată, la cuvântul dosar, se uită din nou înspre mine și spuse:

− Dosarul e la arhivă. În jos, pe scări. Apoi trase de pe tejgea farfuria cu pești, și începu să mănânce.

Nu am mai așteptat o a doua invitație, și am coborât într-un coridor mucegăit, și cam întunecos, ce cobora la subsol. Am pătruns într-o sală, destul de încăpătoare, luminată artificial, plină de rafturi cu diverse hârtii pe ele, iar în mijloc, la o masă, stătea aproape nemișcat, un omuleț aproape chel, și cu niște ochelari rotunzi pe nas.

− Ai venit pentru dosar, mă informă el cotrobăind în dulapul din spatele lui. Eu nu mi-am putut reține o grimasă de mirare, așa că el continuă:

− Te pregăteai să-mi spui povestea cu venitul din viitor, și am impresia că tu chiar crezi că vii de acolo. Se întoarse cu dosarul spre mine, răsfoindu-l puțin și continuă: vezi tu, noi trăim o adevărată dictatură a funcționarilor, ei au inventat chestia asta cu schimbarea climei, ca să-i țină pe oameni în casă, și tot ei au inventat și chestia cu călătoritul prin timp. O aiureală! Dar vezi tu, oamenii care trăiesc aceste vremuri, așa-zis apocaliptice, înghit aproape orice. La peste patruzeci de grade, creierul omenesc începe să lâncezească și nu-și mai dorește altceva decât puțină răcoare.

− Au inventat schimbarea climei? am întrebat, când mi-am revenit puțin din uimire. Cu ce scop?

− Vezi tu, oamenii puternici au un singur scop: puterea. Dar puterea vine din două părți: banii și controlul maselor. Funcționarii nu s-ar fi putut îmbogăți, dacă nu ar fi inventat chestia cu schimbarea climei, și, te asigur că, a fost o idee genială.

− De ce genială? Cum funcționează?

− Păi, draga mea, oamenii care stau în casă nu pot munci, și dacă nu pot munci nu se pot îmbogăți. Ei, chipurile, lucrează noaptea, pentru o remunerație de mizerie, atât cât să-și țină zilele, dar de fapt, ei nu produc nimic, și de aceea, sunt plătiți prost. Și mai e un avantaj. Pe căldură, organismul nu prea cere de mâncare, oamenii lâncezesc și nu își dau seama de minciuna în care trăiesc.

− Bine, dar totuși afară este foarte cald, de moment ce se topește asfaltul.

− Ai dreptate, numai că, toată această chestiune este controlată. Cu câțiva ani în urmă, s-a constatat că, resursele de petrol nu mai erau suficiente, așa că, toată lumea s-a repezit să capteze diferite surse de energie ieftină: solară, geotermală, eoliană, astfel încât, toți aveau energie, doar că era prea ieftină. Funcționarii, când au preluat puterea, nu puteau lăsa acest lucru la voia întâmplării, așa că, toate resursele de petrol rămase au fost folosite pentru a încălzi trotuarele la temperaturi de peste saizeci de grade. Firește că, și locuințele au fost racordate la aceste surse de încălzire.  Viața oamenilor a fost dată, serios, peste cap.

− Bine, dar eu azi, ieșind din casă, am văzut asfaltul de pe trotuare așa cum era înainte, și nici vorbă de căldură pe afară.

− Trotuarele au fost pregătite, pentru așa-zisa călătorie în timp, încă de astă-noapte, răspunse omulețul. Au îndreptat asfaltul cu tot felul de mașinării, și asta doar, pentru ideea călătoriei în timp, ca tu să fii convinsă că ai făcut-o. Iar căldură, afară, nu mai e de multă vreme, dar oamenii nici nu-și pun problema că lucrurile ar putea sta altfel. Totul a fost organizat cu multă iscusință.

− Și eu, ce voi face acum? Voi divulga adevărul?

− Poți să încerci, dar nu te va crede nimeni. Toți vor crede că te-a afectat călătoria în timp.

− Și atunci? Ce voi face?

− Te vei duce acasă, și vei dormi, și mâine, te vei duce la conferința de presă. În curând Importatorul de Novaci și Guvizi va controla economia mondială prin intermediul funcținarilor.

Omulețul îmi înmâmă dosarul, și apoi, se întoarse să facă ordine pe rafturi. Discuția luă sfârșit. În holul clădirii, individul libidinos mai mânca o porție de pește. Afară era seară, și aerul răcoros mă izbi plăcut în față. Dacă grăbeam pasul, puteam ajunge acasă, la ora la care, oamenii începeau să se îndrepte spre locurile lor de muncă, dar, nu aveam de gînd să mă grăbesc, aveam de gând să savurez răcoarea înserări,i și de acum înainte, toate plimbările pe care aveam de gînd să le fac…